Ea

NoiAm fost odata ca niciodata, intr-un indepartat taram, eu.

Viata mea e cat se poate de simpla, existenta necunoscuta a unui om normal.

Povestea mea insa, abia cum incepe, caci ceea ce urmeaza sa fac merita povestit.

Sa va relatez insa cateva evenimente trecute, sa fiu mai pe inteles.

Cu mult timp in urma, circa patru ani, am cunoscut-o pe Ea, numele ei nu are importanta decat pentru mine, asaca nu are rost sa il fac stiut.

Ne-am cunoscut intamplator, intr-o zi oarecare, printr-un prieten comun. Nu credeam ca am sa o revad intentionat dupa acea zi, insa, iata-ma din nou intalnind-o, la scurt timp, intr-un parc.

Am privit-o cateva minute, fascinat fiind de atentia pe care o acorda unor pagini dintr-o carte veche. Intorcea fiecare fila cu o grija de remarcat. Nu stiam daca sa o deranjez sau nu, dar, din teama de nu ma fi observat si a se simti jignita ca nu am oferit un salut, mi-am facut curaj si am inaintat catre ea.

-Buna… ne cunoastem de ieri…

Doi ochi mari de copil s-au ridicat spre mine. Abia acum am observat frumusetea lor… O tulburasem din lumea de vis in care se afla, dar era prea tarziu sa ma intorc din drum.

-Da, ai dreptate. Ma bucur sa te revad.Vrei sa iei un loc?

-Iti multumesc.

Am vorbit destul de mult in acea zi. Tin minte ca se inserase cand ne-am hotarat sa ne plimbam. Am tacut amandoi apoi. Ne-am bucurat unul de prezenta celuilalt. A vrut vata de zahar. I-am cumparat. Am zambit privind copilul din ea ce era in culmea fericirii din cauza unui gest atat de marunt. Si se facea tarziu, si noaptea ii aducea sclipiri in ochi si chipul i-l umbrea…

Ne-am despartit cu un simplu « Multumesc ».

In urmatoarea zi mi-am indreptat pasii catre aceeasi banca unde o gasisem in ziua precedenta. Cu o oaresce dezamagire nu am gasit-o acolo. M-am asezat insa si am suras amintindu-mi chipul si cuvintele ei… incepusem sa ma indragostesc.

Si timpul a trecut si usor, usor, am inceput sa uit, afundandu-ma tot mai mult intr-o existenta anosta. Amintirea ei o respingeampe cat posibil, ajungand chiar la o uita definitiv, dar iata ca peste un an, pe aceeasi banca, in acelasi parc, statea aceeasi fata.

Ce bucurie am simtit atunci. Si din cate am vazut, acelasi lucru se citea si pe chipul ei. Am stat iar ore in sir impreuna povestind vietile noastre, existenta omului si multe altele.

Ne-am mai intalnit de multe ori apoi pe acea banca ce-mi devenise atat de draga.

Astazi insa, dupa o perioada in care ma simteam poate evitat, am vazut de cealalta parte a strazii, acelasi zambet de copil, aceeasi ochi sclipitori, aceeasi fata, aflata insa intr-un scaun cu rotile.

Corpul mi-a refuzat orice miscare pentru o perioada destul de lunga de timp.

Nu-mi venea a crede.Cum poate fi ea? Nu-mi puteam imagina macar a fi real ceea ce vazusem dar iata… este ea…

Plangand am mers la prietenul nostru comun acasa. Putea fi adevarat? Ceea ce am aflat insa m-a zdruncinat si mai mult.

Se afla cu ea in ziua accidentului, acum cateva luni. Ea m-a zarit pe celalalt trotuar, m-a strigat si fara sa se asigure a traversat strada…

Imi amintesc acea zi…

Inca de dimineata ma trezisem cu presentimentul ca ceva rau se va intampla. Si iata-ma la orele pranzului fiind martorul unui accident. Chipul femeii ranite nu l-am putut vedea, nici nu eram capabil sa vad… Un sentiment de cumplita tristete m-a cuprins din acea zi. Cateva nopti nu am putut dormi gandindu-ma ce as face eu daca as pati asta sau ce simt cei dragi pentru cei aflati in astfel de necazuri.

Viata… ce joc de noroc…

Ar fi trebuit sa ma bucur atunci de faptul ca eram sanatos, dar in continuare un sentiment de amaraciune imi umplea sufletul.

Viata mea, desi sanatos, nu-mi era deloc pe plac, imi parea ca lucrurile merg din rau in mai rau si chiar asa a fost.

Din cate am inteles, ea nu a vrut ca eu sa stiu.

Simt ca nu mai suport. In afara de ea, nu exista nimic bun in viata mea.

As vrea sa stie cat de mult tin la ea, cum a reusit sa faca dintr-un anotimp ploios si anost precum toamna, anotimpul meu preferat caci atunci am cunoscut-o, cum mi-a dat mereu speranta cu cel mai banal suras si m-a dezarmat cu fiecare cuvant.

M-am indragostit de tine zeita din povesti, am ajuns sa te iubesc, dar e prea tarziu sa iti spun asta, cand tu iubesti pe altul.

Orice cuvant de-al meu ar fi de-acum fara de rost…

 

 

Dragul meu,

 

Am citit cu mare amaraciune ultima ta scrisoare. Nu am stiut de existenta unei asemenea povestiri.

Acum ca incerc sa mi-l aduc aminte iti pot spune ca da, ne-am cunoscut intr-o zi de toamna cand noi nu eram inca impreuna.

Era un om delasator, dar cu un chip fraged si ochi de visator. Mi-a facut placere sa-i vorbesc. Aflasem ca e scriitor. Avea un vocabular bogat si parea fericit cand era ascultat.

Mi-a ajuns drag., insa intr-o oarecare masura aveam si sentimentul de a-l ocroti, imi era poate mila de el, caci l-am gasit pentru o lunga perioada de timp pe aceeasi banca, in ciuda unor conditii nu prea bune ale vremii.

 Ma astepta..

L-am invitat de cateva ori la o cafea sa ne incalzim insa mereu primeam ca refuz o scuza destul de jalnica.

Era timid si uneori il surprindeam rosind din cauza catorva cuvinta legate de o intimitate a gandului.

Stiam ca are pe cineva, o tanara ce nu-i facea o viata prea frumoasa, dar din frica de singuratate relatia lor continua.

Incepusem sa observ o oarecare atractie a lui fata de mine, insa nu am luat in serios, pana si diferenta de varsta era un impediment, sa nu mai pomenesc de faptul ca eu eram cu tine.

Nu ti-am povestit despre el prea multe pentru ca nu am vazut nimic important in asta. Era un amic si da, o prezenta placuta, dar cu siguranta si tu ai astfel de exemple din viata ta.

Ziua accidentului l-a avut intr-adevar si pe el implicat, insa vina este in totalitate a mea.

Nu am vrut sa afle tocmai din cauza unei reactii nepotrivite de care nu aveam nevoie.

Te-am avut mereu langa mine si iti multumesc din suflet pentru asta.

Probabil in ziua in care m-a vazut pentru prima oara astfel, eram cu tine.

Cine ar fi crezut ca un suflet atat de tanar ar fi atat de necugetat incat sa treaca intr-o alta lume din propria lui dorinta?

Ca un copil abandonat de viata…

 

... pe o banca in parc

Acest articol a fost publicat în Carte, Scrise de mine. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Ea

  1. Pare interesant.. In sfarsit un blog decent. O sa fi recomandarea mea catre ONBR (Organizatia Nationala a Bloggerilor din Romania).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s