O zi obişnuită

      one_step

   O zi obişnuită. Acelaşi asfalt anost trece prin faţa ochilor mei în încercarea de cele mai multe ori reuşită de a mă îndrepta spre mijlocul de transport ce mă va duce acolo unde doresc, dacă mă voi hotărî bineînţeles să cobor unde trebuie să doresc să cobor.

Aceleaşi bălţi încerc să le ocolesc, poate ceva mai diferit decât ziua precedentă pentru a oferi schimbare vieţii mele.

Şi întâlnesc scările. Trebuie să recunosc faptul că mereu m-am temut de ele. Ca şi în viaţă, e frica eşecului. Dacă am să cad într-o zi?Am să mă ridic, am să mă scutur şi am să merg mai departe dacă nu am nimic rupt sau murdărit; în caz contrar am să fiu nevoită să mă întorc din drum, superstiţie pe care încerc să o evit pe cât posibil. Şi atunci păşesc cu grijă, cu o oarecare răsuflare de uşurare la capătul lor plin de succes.

Misiune îndeplinită. Mijlocul de transport a ajuns. Am să întârzii, bineînţeles din cauza diferenţei mari de timp dintre prezentul si precedentul mijloc de transport şi nu din cauza faptului că nu m-am grăbit să îmi leg un amărât de şiret, sau a faptului că fără sens m-am repetat în mişcări înainte de a mă hotărî să ies pe uşă sau multe alte activităţi pe care le-am avut sau gândit din momentul în care soneria melodioasă mi-a anunţat o nouă zi.

Nu! Întârzierea acestei maşinării este de vină. Cu siguranţă oricine îmi va cere o explicaţie pentru o posibilă întârziere a mea, va înţelege când îmi voi relata întâmplarea de a aştepta minute preţioase într-o staţie în subteran, fără ferestre, fără culori către viaţă.

Urcarea se face grăbit de către ceilalţi şi uşor pentru mine. Găsirea unui loc în colţul unei uşi îmi aduce o oarecare mulţumire şi în acest moment se petrece obişnuitul: privirea coboară pe „podea”. Anost, ai putea spune, dar sunt atâtea de observat… Într-o oarecare măsură pot spune că mă fascinează mulţimea de puncte ce trec de la lumină la umbră prin cea mai mică mişcare a privirii.

Atâţia paşi au trecut pe această bucată de material şi începi să îţi imaginezi cel mai frumos scenariu: doi copii aşteptând să vadă parcul, doi adolescenţi ţinându-se de mână, doi oameni din priviri spunând ”te iubesc”, doi bătrâni la braţ ce se duc uşor spre casă…

E luna îndrăgostiţilor şi printre paşii aceia sunt şi paşii noştrii, amândoi aşteptând să vedem parcul, ţinându-ne de mână, din priviri spunând ”te iubesc” şi sperând ca odată, la braţ, să mergem spre acasă…

Acest articol a fost publicat în Gânduri, Scrise de mine și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s