Fara nume – partea II

II

-Te-am chemat pentru ca stiu ca acestea sunt ultimele ore pe care le voi petrece pe pamant, ultimele ore cu tine…
-Te rog, nu vorbi astfel! Ai sa te faci bine. Stiu asta! Va rasari soarele si vom avea o noua speranta. Vom lupta cu durerea asta si va fi bine! Trebuie sa fie!

-Dragul meu, crede-ma ca nu as da pe nimic din lume clipele pe care le-am petrecut cu tine, dar a venit timpul sa ma duc. Vreau sa imi cer iertare insa pentru neputinta de a-ti darui copilul dorit si, pentru a pleca impacata, vreau sa imi promiti un lucru.
-Orice… orice vei dori…
-Vreau sa iubesti dupa mine asa cum m-ai iubit pe mine, iar eu am sa ma rog ca ea sa te iubeasca asa cum eu te iubesc.
-Vai… Cum poti spune asta? Cum as putea eu iubi iar? Tu esti si vei fi dragostea intregii mele vieti!
-Te rog, promite-mi.
Tinandu-i mana intr-ale lui, lacrimile udau patul. Cum putea gandi ca el ar mai iubi la fel? Se va face bine! Vor avea viata pe care au visat-o. Dumnezeu nu poate fi atat de crud. Dar, cu toate aceste ganduri, se auzi spunand:
-Promit…
Mana ei aluneca usor dintr-ale lui, ochii ei albastrii se inchisera usor si se facu liniste.

III

Inmarmurit, ii sopti numele, dar…
Cu greu, se ridica de langa pat, caci  trupul si-l simtea plumb.
Deschizand usa sopti:
-S-a dus…
Sprijinindu-si trupul de perete, se intoarse in biblioteca.
Daramat, cazu in genunchi si incepu sa planga. Doar ploaia ii mai acoperea durerea.

IV

Se trezi in fotoliu, cu fata spre usa de unde se auzea un ciocanit.
Oare era adevarat? Si daca a fost un cosmar? Dar , ridicandu-se, privi  pe fereastra. Soarele nu rasarise azi.
Usa se deschise si recunoscu pe unul din slujitori.
-Toti va asteapta, domnule.
Si se retrase.
-Toti ma asteapta…
Privi dezorientat camera si sopti din nou:
-Toti ma asteapta…
Afara, cu capetele plecate, se simtea durere in toti.
-Desigur… trebuie sa organizez totul…
Pe frunte ii aparu o cuta de incruntare. Era atintit de atatea priviri, dar de unde sa stie el ce sa faca in asemenea imprejurari? Era tanar si singura moarte la care asistase fusese cea a bunicului, cand el era inca un copil. Dar acum… acum era cu totul altceva…
Trimise insa pe unul din baieti dupa preot. Trebuia sa le scrie parintilor ei si sa-i cheme pe cei apropiati.
“Ah! De ce nu-mi iau si eu zilele acum sa fiu cu ea cat mai curand?”

Acest articol a fost publicat în Carte, Scrise de mine. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Fara nume – partea II

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s